În timp ce Uniunea Europeană încearcă să lege banii publici de performanța climatică, România se află într-o situație juridică greu de explicat într-o singură propoziție: legea intitulată explicit „privind achizițiile publice verzi” nu mai există, dar criterii ecologice pentru achiziții continuă să existe în alte acte normative.
În mai 2026, Parlamentul a adoptat Legea 77/2026. Actul nu a abrogat atunci Legea 69/2016, deși titlul poate lăsa această impresie. Abrogarea se produsese deja la 29 ianuarie 2024, prin OUG 3/2024. Legea din 2026 a aprobat ordonanța și a confirmat traseul legislativ început cu mai bine de doi ani înainte.
Această cronologie contează. Altfel, o măsură din 2024 ar fi prezentată fals drept noutate din 2026.
Legea verde a fost eliminată printr-o ordonanță despre garanții de bună execuție
OUG 3/2024 conține două teme foarte diferite. Prima privește garanțiile de bună execuție din contractele publice, într-un context creat de problemele unor societăți de asigurare. A doua este mult mai scurtă: articolul II abrogă Legea 69/2016 privind achizițiile publice verzi.
Legea 69/2016 trebuia să construiască un sistem național în care statul să introducă în cumpărături criterii privind impactul asupra mediului. Actul prevedea inclusiv un plan național de acțiune și ținte multianuale.
Pe hârtie, ideea era puternică. Statul este unul dintre cei mai mari cumpărători din economie. Dacă administrația cere hârtie reciclată, clădiri eficiente, vehicule cu emisii reduse, echipamente reparabile sau servicii cu impact climatic mai mic, piața răspunde.
Achiziția publică devine astfel instrument de mediu fără să interzică direct un produs.
Abrogarea nu a eliminat toate criteriile ecologice
Aici apare partea care împiedică o interpretare simplistă.
În decembrie 2023, cu puțin timp înaintea OUG 3/2024, Agenția Națională pentru Achiziții Publice a emis Ordinul 2395/2023. Acesta aprobă criterii ecologice pentru categorii de produse cu impact asupra mediului pe durata ciclului de viață, în cadrul normelor de aplicare a legislației generale privind achizițiile publice și sectoriale.
Ordinul permite autorităților să folosească inclusiv criterii ecologice suplimentare atunci când acestea aduc beneficii și nu restrâng artificial concurența.
Pentru anumite proceduri, autoritatea poate utiliza factori de evaluare de mediu cu o pondere semnificativă.
Prin urmare, dispariția Legii 69/2016 nu înseamnă dispariția tuturor instrumentelor de achiziție verde.
Diferența este între instrument și politică națională
Aici se află miza reală.
Un ordin care conține criterii tehnice poate spune cum introduci cerințe de mediu într-o licitație. O lege și un plan național pot spune cât de des trebuie făcut acest lucru, în ce sectoare, cu ce ținte și cum măsori rezultatul.
Este diferența dintre a avea o șurubelniță și a avea un plan pentru renovarea casei.
România păstrează instrumente juridice pentru includerea criteriilor ecologice. Întrebarea mai dificilă este dacă există o politică publică suficient de coerentă pentru a transforma aceste instrumente într-o practică standard.
Formularea din Ordinul 2395 este relevantă: autoritățile „pot utiliza” criterii ecologice suplimentare. Posibilitatea juridică nu produce automat utilizare sistematică.
Banii publici pot schimba piața fără nicio taxă nouă
Achizițiile publice reprezintă una dintre cele mai puternice pârghii de transformare a pieței.
Dacă un minister cumpără mii de calculatoare și cere reparabilitate, eficiență energetică și durată de viață, producătorii primesc un semnal economic.
Dacă un oraș cumpără autobuze, criteriul nu trebuie să fie exclusiv prețul inițial. Costul energetic, emisiile și cheltuielile pe întregul ciclu de viață pot schimba oferta câștigătoare.
Dacă un spital cumpără produse de unică folosință ignorând deșeurile generate, cel mai ieftin contract la momentul achiziției poate transfera costuri spre gestionarea deșeurilor.
Achiziția verde mută întrebarea de la „cât costă azi?” spre „cât costă pe durata folosirii și ce lasă în urmă?”.
România are deja precedentul legilor care există, dar nu schimbă terenul
Problema românească nu este neapărat lipsa documentelor.
În domeniul mediului există strategii, planuri, ghiduri și obligații care au rămas ani întregi slab implementate. O normă poate fi impecabilă juridic și aproape invizibilă în caietele de sarcini.
Achizițiile sunt vulnerabile tocmai fiindcă autoritățile caută deseori criterii ușor de verificat. Prețul este simplu. Emisiile pe ciclul de viață, reparabilitatea sau conținutul reciclat cer competență tehnică și documentație.
Dacă funcționarul se teme că o cerință ecologică va genera contestații, poate alege varianta minimală. Dacă piața nu oferă suficiente produse conforme, criteriul devine dificil de aplicat. Dacă nu există ținte și raportare, nimeni nu poate măsura cât de „verde” cumpără efectiv administrația.
Ordinul 2395/2023 menține o parte din arhitectură
Ordinul ANAP are anexe dedicate mai multor categorii de produse și servicii. Logica este cea a ciclului de viață: impactul nu este evaluat numai în momentul cumpărării.
Autoritățile pot introduce criterii suplimentare, iar acestea pot intra inclusiv în evaluarea ofertelor.
Acest lucru este important deoarece împiedică afirmația simplă că România „nu mai are achiziții verzi”. Are instrumente.
Dar nici afirmația opusă — că abrogarea Legii 69/2016 nu contează deloc — nu este satisfăcătoare. Dispariția unui cadru legislativ dedicat și a logicii de plan național ridică problema coordonării și a obiectivelor măsurabile.
Legea 77/2026 a închis formal un traseu început în 2024
Pe 26 mai 2026, Parlamentul a aprobat prin Legea 77 ordonanța de urgență din 2024. Președintele a promulgat actul în aceeași zi, iar legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 445.
Evenimentul juridic din 2026 este deci confirmarea parlamentară a unei abrogări deja produse.
Acest detaliu poate părea tehnic. Este, de fapt, esențial pentru răspunderea politică.
Dacă vrem să știm cine a eliminat Legea 69/2016 și când, răspunsul începe cu Guvernul din ianuarie 2024. Dacă vrem să știm cine a confirmat ulterior ordonanța, răspunsul ajunge la Parlamentul din mai 2026.
Cele două momente nu trebuie amestecate.
UE merge în direcția opusă: banii publici trebuie măsurați climatic
La nivel european, discuția despre „green budgeting” și performanță climatică merge tot mai mult spre măsurarea rezultatelor.
Nu este suficient ca o cheltuială să primească eticheta verde. Trebuie demonstrat efectul.
Achizițiile publice se potrivesc perfect acestei logici. Statul poate cumpăra o clădire „eficientă”, dar ceea ce contează este consumul real. Poate cumpăra vehicule „verzi”, dar contează energia și kilometrii. Poate cere hârtie reciclată, dar trebuie să știe volumul consumat.
Pentru România, fragmentarea normativă face evaluarea mai dificilă.
Întrebarea nu este dacă statul poate cumpăra verde, ci cât cumpără
Din punct de vedere juridic, autoritățile române au în continuare instrumente pentru includerea criteriilor ecologice.
Din punct de vedere administrativ, întrebările decisive sunt altele: câte proceduri le folosesc, ce valoare au contractele, ce categorii sunt acoperite, ce emisii sau resurse sunt economisite și ce instituții ignoră complet aceste criterii.
Fără date agregate și ținte publice, performanța este greu de evaluat.
Achiziția verde nu trebuie tratată drept ornament birocratic. Statul cumpără mobilier, energie, construcții, mașini, calculatoare, alimente, hârtie și servicii în volume pe care un consumator individual nu le poate influența.
Fiecare caiet de sarcini trimite un semnal pieței.
O lege poate dispărea. Factura de mediu rămâne
Abrogarea Legii 69/2016 nu a golit legislația românească de orice criteriu ecologic. Ordinul ANAP și cadrul general al achizițiilor păstrează instrumente importante.
Dar România a pierdut un act dedicat explicit unei politici naționale de achiziții publice verzi, iar întrebarea despre ținte, monitorizare și rezultate rămâne deschisă.
Aici ar trebui mutată dezbaterea.
Nu dacă o primărie „are voie” să cumpere un produs mai sustenabil. Are instrumente pentru asta.
Întrebarea este dacă miliardele cheltuite anual din bani publici împing economia spre produse mai durabile sau continuă să premieze aproape exclusiv prețul imediat.
Legea cu „verde” în titlu a dispărut. Verdele din contractele statului trebuie acum căutat în caietele de sarcini. Acolo se vede dacă a rămas politică publică sau numai posibilitate juridică.
