Într-o perioadă în care turismul în natură are nevoie de reguli care protejează habitatul fără să elimine accesul publicului, Codul Silvic românesc stabilește un principiu simplu: accesul pedestru sau cu bicicleta în fondul forestier național este liber.
Regula apare la articolul 58 din Codul Silvic. Accesul se face pe propria răspundere și fără producerea de prejudicii.
Asta nu transformă însă fiecare pădure într-un parc urban fără restricții. Legea definește situațiile în care accesul poate fi limitat și separă mersul pe jos sau bicicleta de vehiculele motorizate.
Pietonul și bicicleta pornesc de la prezumția de acces liber
Articolul 58 din Codul Silvic stabilește explicit libertatea accesului recreativ pedestru și cu bicicleta pe terenurile din fondul forestier național.
Este o formulare importantă. În trecut, conflictele dintre proprietari, administratori și turiști au creat frecvent impresia că accesul într-o pădure depinde automat de forma de proprietate.
Noul principiu tratează accesul recreativ ca regulă, nu ca excepție, dar îl condiționează de respectarea pădurii și de siguranță.
Vizitatorul nu primește prin această prevedere dreptul de a produce pagube, de a distruge vegetația, de a abandona deșeuri sau de a ignora alte norme.
Incendiile, vânătoarea și exploatările pot închide temporar zona
Administratorul sau proprietarul poate restricționa accesul pentru perioade limitate în zone cu risc de incendiu, în zone unde se desfășoară exploatări forestiere sau activități de vânătoare și în alte situații prevăzute de lege.
Restricția trebuie să urmărească siguranța sau protecția mediului, iar structurile de administrare pot semnaliza temporar aceste interdicții în locuri vizibile.
Vara, componenta incendiilor este deosebit de importantă. O pădure uscată și expusă unui risc ridicat nu trebuie tratată ca teren recreativ indiferent de avertismente.
Libertatea de acces nu anulează managementul riscului.
În ariile protejate, planul de management poate impune reguli suplimentare
O pădure aflată într-o arie naturală protejată poate avea restricții proprii, stabilite prin planul de management.
Motivul este ecologic. Un traseu poate trece prin apropierea unei zone de reproducere, printr-un habitat vulnerabil sau printr-un sector unde prezența umană trebuie redusă sezonier.
Aceasta este exact diferența dintre acces și acces nelimitat.
Un sistem bun nu închide automat natura, dar nici nu tratează fiecare hectar drept spațiu recreativ echivalent.
Traseele noi nu apar prin simpla folosire repetată
Codul reglementează și amenajarea potecilor și traseelor pentru plimbare, alergare, turism ecvestru și biciclete.
În pădurile statului este necesar acordul administratorului. Pentru celelalte forme de proprietate este necesar acordul proprietarului. În ariile naturale protejate intervine și aprobarea administratorului ariei.
Legea limitează materialele folosite la pământ, lemn și pietriș.
Distincția este utilă: una este să intri cu bicicleta pe un traseu existent și alta să amenajezi oficial o pistă nouă prin pădure.
Mașina și ATV-ul intră într-o categorie complet diferită
Articolul 58 interzice, ca regulă, accesul public în fondul forestier național cu vehicule autopropulsate sau cu tracțiune animală, existând excepțiile definite de lege.
Pentru ecologie, diferența este uriașă.
Un pieton produce o presiune locală relativ redusă dacă rămâne pe traseu. Un ATV poate distruge solul, crea șanțuri, extinde trasee, produce zgomot și permite pătrunderea rapidă în zone altfel greu accesibile.
În pădurile vulnerabile, câteva vehicule pot modifica într-o după-amiază o potecă pe care sute de oameni ar fi traversat-o fără efect comparabil.
Accesul liber nu înseamnă că pădurea ne aparține pentru weekend
Pentru turist, mesajul Codului Silvic este mai generos decât pare: mersul pe jos și bicicleta sunt recunoscute explicit.
Responsabilitatea vine însă în aceeași propoziție juridică. Accesul se face fără producerea de prejudicii.
Asta înseamnă respectarea restricțiilor temporare, a ariilor protejate, a semnalizării și a regulilor privind focul și deșeurile.
Pentru administratori, legea cere la rândul ei o schimbare de mentalitate. O barieră nu poate transforma automat o pădure într-un teritoriu inaccesibil pietonilor atunci când nu există un motiv legal pentru restricție.
Pădurea nu este nici parc de distracții, nici decor privat privit de după gard. Codul Silvic încearcă să păstreze exact echilibrul dificil dintre cele două: oamenii pot intra, iar natura nu trebuie să plătească biletul.
