Pe o hartă europeană, mii de kilometri pătrați de mare apar colorați drept zone protejate. În realitate, în unele dintre acestea pot continua activități care afectează habitatele și speciile pentru care au fost create. Diferența dintre protecția declarată și cea efectivă a devenit subiectul unui audit european.
Ariile marine protejate din Europa acoperă aproximativ 14% din apele Uniunii Europene, dar sub 1% beneficiază de protecție strictă. Curtea de Conturi Europeană avertizează, în Raportul special 25/2026, că obiectivele pentru 2030 sunt foarte puțin probabil să fie atinse. Auditul identifică lipsa restricțiilor eficiente, administrarea insuficientă și problemele monitorizării biodiversității.
Ariile marine protejate din Europa sunt departe de obiectivele pentru 2030
Strategia europeană privind biodiversitatea prevede protejarea a cel puțin 30% din suprafața mărilor Uniunii până în 2030.
Din această suprafață, minimum 10% ar trebui să beneficieze de protecție strictă.
Protecția strictă presupune reguli mai restrictive pentru activitățile care pot deteriora ecosistemele, inclusiv unele forme de exploatare a resurselor naturale.
Auditul publicat la 26 octombrie 2026 arată că suprafața desemnată drept protejată ajunge la aproximativ 14% din apele europene.
Estimările pentru protecția strictă indică însă sub 1%.
Rezultatul evidențiază două probleme diferite: insuficiența suprafeței protejate și diferența dintre statutul juridic al unei zone și măsurile efective aplicate acolo.
Curtea de Conturi Europeană a analizat modul în care statele desemnează și administrează ariile marine, precum și capacitatea sistemului de a produce rezultate măsurabile.
Concluzia auditorilor este că Uniunea Europeană nu dispune încă de o rețea care să asigure protecția eficientă a mediului marin.
Această evaluare nu înseamnă că toate ariile existente sunt inutile. Unele funcționează mai bine decât altele, în funcție de restricții, monitorizare și administrare.
O zonă declarată protejată poate permite activități care afectează ecosistemul
Una dintre cele mai importante constatări privește absența unor reguli europene armonizate pentru activitățile permise în ariile marine protejate.
Desemnarea unui sit nu conduce automat la interzicerea pescuitului, a exploatării resurselor sau a altor activități economice.
Există zone cu restricții severe, dar și arii în care activitățile continuă sub anumite condiții.
De ce poate fi o problemă această diferență?
Pentru că o arie protejată trebuie evaluată în funcție de amenințările asupra habitatelor și speciilor pentru care a fost instituită.
Dacă o activitate care degradează un habitat continuă fără măsuri adecvate, statutul de protecție poate produce beneficii ecologice limitate.
Auditorii au analizat inclusiv zonele cu restricții permanente pentru pescuit.
Au identificat 296 de asemenea zone, cu o suprafață cumulată de aproximativ 1,26 milioane de kilometri pătrați.
Totuși, numai 51 dintre acestea interziceau permanent toate formele de pescuit, potrivit clasificării analizate.
Restricțiile pescuitului și desemnarea ariilor marine protejate nu sunt instrumente identice. Primele pot urmări gestionarea resurselor comerciale, în timp ce celelalte au obiective mai largi de conservare.
Problema protecției insuficiente a habitatelor apare și în cazul rechinilor și pisicilor de mare amenințate, pentru care zonele fără pescuit acoperă doar fragmente reduse din arealele unor specii.
Suprafața declarată protejată nu indică automat nivelul de protecție biologică.
Auditorii europeni identifică probleme de administrare și monitorizare
Raportul atrage atenția asupra aplicării inegale a măsurilor de conservare și asupra insuficienței informațiilor comparabile între state.
Comisia Europeană a dezvoltat mai multe platforme de date, dar acestea nu oferă încă o imagine completă și standardizată a restricțiilor existente în fiecare arie marină.
Prin urmare, o evaluare comună a rezultatelor ecologice rămâne dificilă.
Un alt obstacol este reprezentat de finanțare.
Fondurile europene sprijină cercetarea și proiectele-pilot, dar auditorii consideră necesare surse financiare stabile pentru administrarea de lungă durată.
Monitorizarea speciilor, verificarea respectării restricțiilor și refacerea habitatelor presupun resurse permanente.
Raportul identifică și o distribuție ecologică neuniformă a ariilor protejate.
Habitatele de mică adâncime sunt reprezentate mai bine, în timp ce ecosistemele offshore și cele de mare adâncime rămân insuficient acoperite.
Unele zone protejate sunt izolate de suprafețe extinse exploatate intens, ceea ce poate limita conectivitatea ecologică.
Acest lucru contează pentru speciile mobile și pentru organismele ale căror cicluri de viață depind de mai multe habitate.
O rețea eficientă nu reprezintă doar suma suprafețelor declarate protejate. Contează și legăturile funcționale dintre acestea.
Ce trebuie verificat în ariile marine protejate ale României
România are obligații europene privind protejarea biodiversității marine, inclusiv prin administrarea siturilor Natura 2000 și a altor arii desemnate.
Raportul Curții de Conturi prezintă o evaluare europeană și nu demonstrează că fiecare arie marină românească are aceleași deficiențe.
Totuși, criteriile utilizate de auditori sunt relevante pentru administrarea Mării Negre.
Pentru fiecare zonă ar trebui să fie clar ce habitate și specii sunt protejate, ce activități sunt permise și ce restricții sunt efectiv aplicate.
La fel de importantă este existența măsurătorilor care arată dacă biodiversitatea se conservă sau continuă să se degradeze.
O evaluare serioasă trebuie să compare situația biologică în timp, nu doar suprafața înscrisă într-un registru administrativ.
Protecția ecosistemelor Mării Negre și presiunile asupra lor implică inclusiv reducerea poluării, administrarea pescuitului și supravegherea activităților economice.
Nu toate aceste probleme pot fi rezolvate exclusiv prin extinderea ariilor protejate.
Este necesară corelarea statutului juridic cu obiective verificabile și cu măsuri adaptate amenințărilor locale.
Curtea de Conturi Europeană transmite astfel un avertisment despre eficiența politicilor de conservare: extinderea suprafețelor protejate fără administrare reală poate îmbunătăți statisticile, fără să producă aceeași îmbunătățire în ecosisteme.
Pe harta Europei, o mare poate deveni protejată printr-o decizie administrativă. Sub apă, diferența se vede abia atunci când speciile și habitatele beneficiază efectiv de acea decizie.
