Peștii osoși beau apă de mare ca să supraviețuiască. E un paradox biologic: apa sărată deshidratează, dar peștii o înghit în cantități mari și procesează excesul de săruri în intestin. Ca produs secundar al acestui proces, excretă pelete solide de carbonat de calciu — un mineral care joacă un rol critic în chimia oceanelor și în ciclul global al carbonului.
Timp de decenii, știința a presupus că peștele face asta singur. Un studiu publicat pe 27 mai 2026 în PLOS Biology arată că nu e singur. Are ajutor — din stomac.
Cercetătorii de la Universitatea din Miami Rosenstiel School, conduși de Anthony Bonacolta, au analizat microbiomul intestinal al peștelui broască de golf — Opsanus beta. Au descoperit că bacterii simbiotice din intestinul acestui pește lucrează în tandem cu gazda pentru a produce carbonatul de calciu. Procesul, atribuit până acum exclusiv fiziologiei peștelui, depinde în realitate de o parteneriat microbian nerecunoscut anterior.
De ce contează? Carbonatul de calciu produs de pești reglează aciditatea oceanelor. Oceanele absorb aproximativ 25% din CO2 emis de activitățile umane. Capacitatea lor de a face asta depinde parțial de chimia carbonaților. Fără echilibrul corect, oceanele se acidifică — un proces care deja afectează coralii, moluștele și alte organisme marine.
Teleostele — categoria care include marea majoritate a peștilor din ocean, de la sardine la ton — sunt o sursă semnificativă de carbonat de calciu marin. Studiile anterioare estimau că contribuția lor la ciclul carbonaților era un proces pur fiziologic. Noua cercetare sugerează că microbii intestinali sunt co-producători esențiali.
Implicația e importantă pentru înțelegerea impactului dispariției peștilor asupra climei. Nu e doar o problemă de biodiversitate sau lanț trofic. E o problemă de chimie oceanică. Dacă peștii dispar, dispar și bacteriile lor. Și o parte din mecanismul care ține oceanele în echilibru.
