Pare o glumă, dar creierul chiar poate „desena” sunetele. Într-un experiment celebru, oamenilor li se arată două forme: una rotunjită, ca o pată moale, și una colțuroasă, ca o stea spartă. Apoi li se cere să aleagă care formă se numește „bouba” și care se numește „kiki”. Majoritatea asociază „bouba” cu forma rotundă și „kiki” cu forma ascuțită.
Fenomenul este cunoscut drept efectul bouba-kiki și arată că limbajul nu este mereu complet arbitrar. Sunetele moi, cu vocale largi și consoane fluide, sunt percepute ca mai blânde, mai lente sau mai rotunjite. Sunetele scurte, dure și tăioase par mai rapide, mai agresive sau mai colțuroase.
Această intuiție este folosită discret în publicitate, branding și naming. Un desert cu nume moale poate părea mai cremos. O aplicație cu nume scurt și energic poate părea mai rapidă. Un personaj cu nume dur poate fi perceput ca mai puternic înainte să apară pe ecran.
Partea interesantă este că efectul a fost observat în mai multe limbi și culturi. Asta sugerează că nu vorbim doar despre o convenție învățată, ci despre o legătură profundă între sunet, formă și percepție.
Cu alte cuvinte, creierul nu doar aude cuvintele. Le transformă în imagini mentale. De aceea, unele nume ne par simpatice, altele reci, iar altele pur și simplu greșite, chiar înainte să știm ce înseamnă.
