Acasă Blog Pagină 73

Microplasticele accelerează bolile cardiovasculare. Un studiu cu cifre care nu mai pot fi ignorate

Autor
Stirea Verde
-
Sursă - Unsplash

Microplasticele au fost detectate în plăcile aterosclerotice umane, în sânge, în placentă, în plămâni, în țesuturile renale și hepatice. Știința a documentat prezența lor. Ce rămânea neclar era dacă ele contribuie cauzal la bolile cardiovasculare sau sunt doar indicatori ai unui mediu poluat. Un studiu publicat în noiembrie 2025 în Environment International de cercetători de la University of California Riverside, Boston Children’s Hospital și Harvard Medical School vine cu dovezi experimentale directe — și cu o descoperire surprinzătoare legată de sex.

Experimentul și rezultatele

Cercetătorii au folosit șoareci cu deficit de receptor LDL — modelul standard pentru studiul aterosclerozei — și le-au administrat zilnic microplastice în doze de 10 mg per kilogram de greutate corporală, timp de nouă săptămâni. Doza mimează expunerea umană realistă la microplastice din mediu. Ambele sexe au primit o dietă săracă în grăsimi și colesterol, pentru a elimina factorii confundanți clasici.

Rezultatele la șoarecii masculi au fost dramatice: 63% mai multă placă aterosclerotică în rădăcina aortei și 624% mai multă placă într-o arteră toracică majoră față de grupul de control. Colesterolul nu s-a modificat. Greutatea nu s-a modificat. Singura variabilă era expunerea la microplastice.

La șoarecele femele: niciun efect comparabil. Diferența sex-specifică a atras imediat atenția cercetătorilor. Ipoteza cea mai probabilă: efectul protector al estrogenului, care joacă un rol recunoscut în modularea inflamației vasculare și a funcției endoteliale.

Mecanismul identificat prin secvențiere celulară

Folosind secvențiere ARN unicelulară — o tehnică care identifică activitatea genică la nivel de celulă individuală — cercetătorii au observat că microplasticele au modificat compoziția și funcția mai multor tipuri de celule implicate în ateroscleroză. Cel mai afectat tip celular: celulele endoteliale, care formează stratul intern al vaselor de sânge și reglează inflamația și circulația. Modificările lor sugerează că microplasticele induc stres oxidativ și disfuncție endotelială — doi pași cheie în procesul de îngustrare arterială.

„Studiul nostru oferă unele dintre cele mai puternice dovezi de până acum că microplasticele pot contribui direct la bolile cardiovasculare, nu doar să coreleze cu ele”, a declarat profesorul Changcheng Zhou, autorul principal.

Conexiunea cu datele umane

Studiile pe oameni vin cu o corelație și mai îngrijorătoare. O cercetare publicată în 2024 în New England Journal of Medicine a analizat plăcile aterosclerotice extrase chirurgical de la pacienți și a găsit microplastice în ele. Pacienții cu microplastice în plăci aveau un risc de infarct, accident vascular cerebral sau deces de 4,5 ori mai mare în următorii trei ani față de cei fără microplastice în plăci aterosclerotice.

Corelația nu echivalează cu cauzalitate, dar studiul UC Riverside adaugă mecanismul experimental care lipsea.

Ce se poate face

Nu există în prezent nicio metodă clinică de a elimina microplasticele din organism. Strategia recomandată de cercetători este prevenția expunerii: evitarea plasticului pentru depozitarea și încălzirea alimentelor, reducerea consumului de apă îmbuteliată, minimizarea alimentelor ultra-procesate ambalate în plastic, înlocuirea ustensilelor din plastic cu alternative din inox sau sticlă.

Profesorul Zhou a formulat direct: „E aproape imposibil să eviți complet microplasticele. Dar cel mai bun lucru pe care îl poți face e să reduci expunerea și să menții sănătatea cardiovasculară prin dietă, exercițiu și gestionarea factorilor de risc.”

Balenele cenușii intră în zone în care n-au mai fost niciodată. Și mor

Autor
Stirea Verde
-
Balene cenușii intră în ape greșite și mor: criza climatică - Foto Dan Meyers Unsplash

Una dintre cele mai lungi migrații cunoscute în regnul animal — peste 19.000 de kilometri dus-întors, din Arctica până în lagunele din Baja California, Mexic — se destramă în fața schimbărilor climatice. Balena cenușie (Eschrichtius robustus) migrează de milioane de ani pe același traseu. Schimbările din ultimii ani arată că ruta nu mai duce unde trebuia.

Un studiu publicat în aprilie 2026 în Frontiers in Marine Science de cercetători de la The Marine Mammal Center și California Academy of Sciences a documentat pentru prima dată, sistematic, ce se întâmplă cu balenele cenușii care intră în Golful San Francisco — o apă agitată, cu trafic naval intens, complet diferită de habitatele lor naturale.

Între 2018 și 2025, cercetătorii au identificat prin fotografii 114 balene individuale care au intrat în golf. Din acestea, 70 de cadavre de balene cenușii au fost găsite în zonă în aceeași perioadă. Cercetătorii au reușit să coreleze 21 dintre cadavre cu exemplare anterior identificate. Rata de mortalitate confirmată: cel puțin 18%. Una din cinci balene care intră în Golful San Francisco nu mai iese vie.

Cauzele morții: coliziuni cu nave și malnutriție

Autopsiile au arătat că cele mai multe decese au fost cauzate de coliziuni cu nave cargo sau feribote. Alte balene au murit de malnutriție — ceea ce explică și de ce au ajuns acolo. Golful San Francisco nu e un loc unde balenele cenușii ar veni în condiții normale. E, cel mai probabil, o oprire de urgență pentru animale deja slăbite, care nu și-au putut face rezervele de grăsime necesare.

Legătura cu schimbările climatice e directă. Balena cenușie e un hrănitor bentic — filtrează invertebrate mici de pe fundul mării: amfipode, creveți fantomă, viermi. Aceste organisme depind de fitoplancton care se scufundă pe fundul marin. Dar în Arctica, topirea gheții se produce mai devreme decât oricând. Fitoplanctonul înflorește și e consumat înainte să poată cădea pe fund, lipsind stratul bentic de hrană. Când balenele cenușii ajung la hrănitoarele lor arctice de vară, găsesc fundul mării aproape gol.

Rezultatul: balene slăbite, cu rezerve de grăsime insuficiente, care deviau de la traseul clasic în căutare de hrană. San Francisco Bay devine o capcană pentru ele.

Populația: minus 50% din 2016

Datele NOAA arată că populația de balene cenușii din Pacificul de Est a scăzut cu peste 50% din 2016 până în prezent. Numărul de pui observați e redus. Moartea repetată a exemplarelor care încearcă să se adapteze la noile condiții alimentare accelerează declinul.

Cercetătoarea Josephine Slaathaug, autoarea principală a studiului, a formulat explicit tensiunea din centrul problemei: „Balenele cenușii intră în golf, probabil presate de schimbările climatice și de declinul prăzii lor din Arctică. Iar când ajung here, se confruntă cu o mortalitate ridicată cauzată de om, fără nicio măsură de protecție.”

Singurele exemplare care par să fi supraviețuit intrării în golf și să fi revenit sunt patru balene, văzute în mai mult de un an de studiu. Restul — 110 din 114 identificate — nu au mai fost văzute. Nici vii, nici moarte în mod confirmat.

Lecțiile din alte porturi

În Boston Harbor și în unele zone din Canada și New York, zonele de viteză redusă impuse navelor au dus la reducerea semnificativă a coliziunilor cu cetaceele. Cercetătorii sugerează că măsuri similare ar putea fi testate în Golful San Francisco, dar implementarea necesită negocieri complexe cu operatorii navali.

Studiul funcționează ca un semnal de alarmă mai larg: nu doar pentru balena cenușie, ci pentru orice specie a cărei supraviețuire depinde de sincronizarea precisă cu ciclurile sezoniere ale unui ecosistem care se schimbă mai repede decât evoluția poate răspunde.

Marea Britanie și-a înjumătățit contribuția la Fondul ONU pentru Climă. Cine plătește acum?

Autor
Stirea Verde
-
UK înjumătățește contribuția la Fondul ONU pentru Climă - Foto Maxim Hopman Unsplash

Pe 14 mai 2026, Green Climate Fund — cel mai mare fond dedicat climei din lume, creat de ONU pentru a finanța tranziția energetică și adaptarea climatică în țările în curs de dezvoltare — a confirmat că Marea Britanie și-a redus la jumătate contribuția promisă. În locul celor 1,62 miliarde de lire sterline angajate în 2023 de guvernul conservator al lui Rishi Sunak, guvernul laburist al lui Keir Starmer va vira doar 815 milioane de lire — o tăiere de peste 800 de milioane.

Vestea vine la mai puțin de un an după ce administrația Trump a retras angajamentul SUA de 4 miliarde de dolari față de același fond, în 2025. Această retragere americană îl lăsase pe Regatul Unit ca principal contributor la GCF. Acum, Marea Britanie urmează același traseu — și temerile experților sunt că alți donatori vor face același calcul.

Contextul: bugetele de apărare merg înainte, cele de ajutor merg înapoi

Guvernul britanic a anunțat în martie 2026 că va reduce ajutorul extern de la 0,7% din venitul național brut — standardul internațional al țărilor dezvoltate — la 0,3%, pentru a finanța cheltuielile militare în creștere. Suma totală alocată finanțării climatice pentru țările în curs de dezvoltare în următorii trei ani va fi „în jur de 6 miliarde de lire”, față de obiectivul anterior de 11,6 miliarde pe perioada 2021-2026.

Analiza Carbon Brief arată că tăierea reală e mai mare decât recunoaște guvernul: luând în calcul inflația și modificările contabile — cum ar fi reclasificarea unor contribuții la băncile multilaterale de dezvoltare ca „finanțare climatică” — reducerea finanțării climatice anuale efective depășește 50%. Guvernul britanic susține că tăierile sunt de doar 13-14%. Carbon Brief calculează altceva.

Directoarea executivă a GCF, Mafalda Duarte, a avertizat într-un email intern către membrii board-ului fondului că deciziile UK „vor avea un impact material” asupra proiectelor aflate în derulare și a celor programate pentru 2026-2027.

Efectul de domino care îngrijorează

GCF administrează în prezent peste 20 de miliarde de dolari angajate pentru 354 de proiecte și programe în 134 de țări în curs de dezvoltare — de la energie regenerabilă și eficiență energetică la agricultură rezistentă la climă. Finanțarea vine în principal din pledges-urile periodice ale țărilor dezvoltate, cu obligații derivând direct din Acordul de la Paris.

Problema fundamentală nu e doar suma — e semnalul. Când cel mai mare contributor la GCF înjumătățește angajamentul imediat după ce SUA s-au retras complet, mecanismul de solidaritate climatică internațională se subminează. „Marea Britanie înjumătățind — când ar fi nevoie de dublare — le dă permisiunea altora să facă la fel”, a declarat o reprezentantă a organizațiilor climatice citată de Climate Home News.

Contribuțiile britanice totale la GCF au coborât acum sub cele ale Germaniei, Franței și Japoniei — o inversare de poziție față de doar câteva luni în urmă.

Ce înseamnă pentru acordurile climatice globale

În 2024, țările dezvoltate au convenit colectiv să ridice contribuțiile la finanțarea climatică globală la 300 de miliarde de dolari pe an până în 2035, ca parte a obligațiilor asumate prin Acordul de la Paris. Aceasta a înlocuit ținta anterioară de 100 de miliarde pe an până în 2020 — obiectiv care fusese atins cu întârziere abia în 2022.

Dacă traiectoria actuală — retragere americană, reduceri britanice, presiuni pe bugetele europene de ajutor — continuă, angajamentul de 300 de miliarde devine tot mai greu de justificat matematic. Țările în curs de dezvoltare — care contribuie cel mai puțin la emisiile globale, dar suportă cel mai mult efectele schimbărilor climatice — sunt cele care plătesc prețul acestor calcule politice.

Știai că România deține o treime din apele termale și minerale ale Europei, dar le folosește mai puțin decât vecinii noștri unguri?

Autor
Stirea Verde
-
România deține o treime din apele termale europene, dar le risipește - Foto Hannah Lindahl Unsplash

Sub nordul Capitalei și al județului Ilfov se află unul dintre cele mai mari rezervoare geotermale din Europa. O suprafață de 300 de kilometri pătrați, cu temperaturi între 58 și 84 de grade Celsius, la adâncimi de peste 3.100 de metri. Din cele 24 de sonde forate în acest bazin, 18 produc apă geotermală cu debite de 22-35 de litri pe secundă.

Institutul Geologic al României plasează țara pe locul 3-4 în Europa la potențial geotermal, după Italia, Grecia și Islanda. Potențialul resurselor cunoscute se ridică la aproximativ 7 PJ pe an — echivalentul a 1,67 milioane Gcal. Din tot acest potențial, se valorifică anual sub 200.000 Gcal. Restul stă în pământ.

Singurul oraș care se încălzește integral cu apă geotermală este Beiușul din Bihor. Oradea folosește resursa geotermal în două cartiere. Câteva comune din Timiș și Arad au proiecte izolate. Therme Balotești — construit de o companie austriacă — e cea mai mare investiție privată care valorifică apa geotermală din nordul Capitalei.

Ungaria, cu resurse geotermale considerabil mai mici decât ale României, le-a integrat sistematic în sistemele de încălzire urbană. La 50 de kilometri de granița română, localitățile maghiare se încălzesc cu apă geotermală de decenii. De cealaltă parte a graniței, planurile zac în sertare.

CMEIB și combaterea țânțarilor în București: de ce eliminarea apei stagnante este esențială pentru sănătatea urbană

Autor
Stirea Verde
-
Țânțar- Foto Syed Ali Unsplash

Combaterea țânțarilor în București nu este doar o operațiune sezonieră de confort urban, ci o componentă relevantă a sănătății publice. În fiecare sezon cald, Compania Municipală Eco Igienizare București (CMEIB) desfășoară tratamente de dezinsecție și larvicidare pentru reducerea populațiilor de țânțari, însă eficiența acestor intervenții depinde și de comportamentul populației. Într-un oraș dens, cu spații verzi, lacuri, curți interioare, terase, recipiente abandonate și zone unde apa se poate acumula ușor, prevenția începe înainte ca insectele adulte să devină vizibile.

Țânțarii au nevoie de apă pentru reproducere. Centrul american pentru Controlul și Prevenirea Bolilor arată că țânțarii depun ouă în apă sau în apropierea apei, iar larvele și pupele au nevoie de apă pentru a supraviețui. De aceea, eliminarea apei stagnante din jurul locuințelor este una dintre cele mai simple și eficiente măsuri prin care populația poate sprijini intervențiile operatorilor specializați.

CMEIB combate țânțarii, dar prevenția începe și în curțile oamenilor

CMEIB intervine în București prin tratamente aplicate în spații publice, parcuri, aliniamente stradale, zone verzi și suprafețe cu risc ridicat. Aceste operațiuni sunt necesare pentru reducerea țânțarilor adulți și pentru limitarea dezvoltării larvelor în zonele cunoscute de acumulare a apei.

Totuși, țânțarii nu se dezvoltă doar în lacuri, canale sau spații verzi extinse. Sursele mici de apă stagnantă pot deveni focare locale. Ghivecele, gălețile, jgheaburile înfundate, anvelopele abandonate, tăvile de sub jardiniere, recipientele uitate în curți sau pe terase pot permite dezvoltarea larvelor. CDC recomandă eliminarea apei stagnante din jurul locuințelor și golirea ori întoarcerea recipientelor care pot reține apă, inclusiv piscinele mici pentru copii sau vasele aflate în exterior.

Aici se află partea incomodă a problemei, ca de obicei, acolo unde civilizația se întâlnește cu o găleată uitată după bloc. Nicio dezinsecție făcută de CMEIB nu poate fi pe deplin eficientă dacă, în paralel, în curți, balcoane, garaje și spații comune sunt păstrate mici rezervoare neintenționate pentru reproducerea țânțarilor.

Ce boli pot transmite țânțarii

Țânțarii sunt considerați vectori biologici pentru mai multe boli. Organizația Mondială a Sănătății arată că bolile transmise prin vectori sunt cauzate de paraziți, virusuri și bacterii transmise de organisme precum țânțarii, iar la nivel global includ boli precum malaria, dengue, febra galbenă, encefalita japoneză sau infecția cu virus West Nile.

Pentru România și Europa, una dintre principalele preocupări este infecția cu virus West Nile. Centrul European de Prevenire și Control al Bolilor monitorizează la nivel european bolile transmise de țânțari, inclusiv West Nile, dengue, chikungunya și Zika, în contextul în care riscul acestor boli este influențat de schimbările climatice, mobilitatea populației și extinderea sezonului cald.

România a avut episoade relevante de infecții cu virus West Nile. Într-un raport ECDC/OMS privind focarul de West Nile din România din 2010, 87% dintre cazurile analizate raportaseră înțepături de țânțari, iar 30% raportaseră apă stagnantă în jurul locuinței. Aceste date nu înseamnă că fiecare înțepătură duce la boală, dar arată clar de ce controlul țânțarilor și eliminarea condițiilor favorabile reproducerii sunt măsuri importante de sănătate publică.

Apa stagnantă, principalul aliat al țânțarilor

În mediul urban, apa stagnantă apare mai ușor decât pare. După ploi, apa se poate acumula în rigole, recipiente, jardiniere, subsoluri, curți neîngrijite, anvelope, jgheaburi, capace deformate, obiecte abandonate sau zone verzi neîntreținute. Un studiu privind infecțiile transmise de vectori în România notează că acumularea de apă stagnantă după inundații poate prelungi perioada de activitate a vectorilor și poate crește riscul de transmitere a virusului West Nile.

De aceea, combaterea țânțarilor nu trebuie înțeleasă exclusiv ca pulverizare de insecticid. O strategie eficientă include larvicidare, tratamente împotriva adulților, monitorizare, intervenții repetate și, foarte important, reducerea locurilor unde țânțarii se pot reproduce.

Ce pot face bucureștenii pentru a sprijini intervențiile CMEIB

Populația are un rol direct în reducerea țânțarilor. Măsurile recomandate de instituțiile sanitare internaționale sunt simple, dar eficiente:

  • eliminarea apei stagnante din găleți, jardiniere, recipiente, anvelope sau obiecte abandonate;
  • curățarea jgheaburilor și a scurgerilor înfundate;
  • schimbarea periodică a apei din vasele pentru animale sau recipiente decorative;
  • acoperirea recipientelor care trebuie păstrate afară;
  • întreținerea curților, grădinilor și spațiilor comune;
  • semnalarea focarelor de țânțari către autorități;
  • folosirea plaselor de protecție și a repelentelor, acolo unde este necesar.

CDC recomandă explicit eliminarea apei stagnante și controlul larvelor înainte ca acestea să devină țânțari adulți capabili de zbor.

De ce tratamentele CMEIB trebuie dublate de responsabilitate civică

CMEIB poate interveni pe domeniul public și în zonele incluse în programele de dezinsecție, însă nu poate controla fiecare balcon, fiecare curte sau fiecare recipient uitat în spatele unei clădiri. Tocmai de aceea, combaterea țânțarilor în București este un efort comun: operatorul aplică tratamentele, iar populația trebuie să elimine condițiile care permit reapariția focarelor.

Într-un oraș mare, prevenția nu este un moft administrativ, ci o necesitate. Temperaturile mai ridicate, verile mai lungi și episoadele de ploi urmate de căldură creează condiții favorabile pentru dezvoltarea țânțarilor. ECDC a avertizat că Europa se confruntă cu un risc în creștere privind bolile transmise de țânțari, inclusiv prin extinderea sezonului favorabil acestor vectori.

Pentru București, acest lucru înseamnă că intervențiile CMEIB trebuie privite ca parte a unei strategii mai largi de sănătate urbană. Combaterea țânțarilor nu ține doar de liniștea serilor de vară în parc, ci de reducerea unui risc biologic real, gestionabil doar prin acțiune constantă și disciplină comunitară.

România a legalizat biometanul. Acum vine partea grea

Autor
Stirea Verde
-
Biometanul intră legal în rețelele de gaze din România - Foto Efraim Setu Unsplash

Pe 27 februarie 2026, Guvernul României a adoptat OUG 9/2026 — un act normativ care pare tehnic la prima vedere, dar care marchează o schimbare structurală în politica energetică a țării. Pentru prima dată în istoria legislației naționale, biometanul primește un cadru juridic propriu: definiții clare, drepturi și obligații specifice pentru producători, și — cel mai important — accesul explicit la infrastructura națională de transport și distribuție a gazelor naturale.

Până la această ordonanță, biometanul exista în România ca realitate tehnică, dar nu și ca realitate juridică. Investitorii care voiau să producă și să injecteze biometan în rețelele de gaze se loveau de un vid legislativ care genera incertitudine, bloca finanțările și împiedica operatorii de rețele să dezvolte proceduri clare de preluare. Banii stăteau pe loc. Proiectele rămâneau pe hârtie.

Ce este biometanul și de ce contează

Biometanul e biogazul — produs din fermentarea anaerobă a deșeurilor organice: resturi agricole, nămol de la stațiile de epurare, deșeuri alimentare, gunoi de grajd — care a fost purificat la standardele de calitate necesare injectării în rețelele de gaze naturale. Chimic, e identic cu gazul natural. Funcțional, poate înlocui gazul natural în orice aplicație industrială sau de încălzire. Strategic, e produs local, din resurse care altfel ar genera emisii de metan în atmosferă.

Acesta e argumentul central al OUG 9/2026: tranziția energetică nu se poate face exclusiv prin electrificare. Există sectoare — industria grea, procesele termice de înaltă temperatură, încălzirea — unde electrificarea directă e tehnic dificilă sau economic prohibitivă pe termen scurt și mediu. Biometanul e una dintre puținele soluții imediat disponibile pentru decarbonarea acestor sectoare, fără a necesita modificări majore ale infrastructurii existente.

Contextul european care a forțat mâna Guvernului

OUG 9/2026 nu e o inițiativă spontană. Ea răspunde la două presiuni simultane. Prima: Regulamentul (UE) 2024/1787, care impune statelor membre obligația de a interzice arderea la faclă de rutină a gazelor naturale — o practică prin care gazele asociate exploatărilor petroliere sunt arse inutil, generând emisii de CO₂ și mai ales de metan. România, cu 167 de ani de extracție de petrol și gaze și o industrie în care arderea la faclă a fost practică curentă, trebuia să creeze mecanisme alternative de valorificare a acestor gaze. Biometanul și capturarea gazelor din sonde izolate sunt tocmai aceste alternative.

A doua presiune: România avea obligația, prin Regulamentul (UE) 2026/261, să transmită Comisiei Europene până la 1 martie 2026 Planul Național de Diversificare a gazelor — document care trebuia să conțină măsuri operative, în vigoare. Fără OUG 9, planul ar fi fost gol de conținut. Riscul de procedură de infringement era real.

Ce prevede concret ordonanța

Modificarea principală vizează Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale. Biometanul e inclus explicit în titlul dedicat gazelor naturale, cu același regim de acces nediscriminatoriu la infrastructură ca și gazul natural, în măsura în care condițiile tehnice și de calitate sunt îndeplinite. Se definesc instalațiile de injecție a biometanului — echipamentele de reglare presiune, determinare calitate, ajustare putere calorifică, măsurare și telemetrie — și se stabilește că producătorii de biometan suportă integral costurile de racordare, fără a transfera aceste costuri consumatorilor finali prin tarife.

Potențialul României, în cifre

Nota de fundamentare a OUG 9/2026 estimează potențialul tehnic al României de producere a biometanului la aproximativ 501 ktep pe an — mii de tone echivalent petrol, o cantitate semnificativă pentru un sector aflat la zero. Proiectele investiționale deja anunțate ar putea asigura o primă pondere de 1,5% biometan în mixul național de gaze. Guvernul estimează că sectorul ar putea crea 20.000-25.000 de locuri de muncă directe și indirecte, preponderent în mediul rural.

Mediul rural e relevant și dintr-un alt unghi: România are una dintre cele mai mari suprafețe agricole din UE, o industrie de creștere a animalelor cu volum mare de deșeuri organice și numeroase stații de epurare subutilizate din perspectiva valorificării nămolului. Toate acestea sunt materie primă pentru producerea biometanului.

Ce rămâne de rezolvat

Cadrul legislativ e un prim pas necesar, nu o garanție de succes. Implementarea biometanului la scară necesită, în continuare, proceduri operaționale clare de la ANRE, scheme de sprijin pentru investiții, standardizarea proceselor de autorizare și, nu în ultimul rând, o piață funcțională de certificate de gaze verzi. Federația Patronală a Energiei a salutat OUG 9 ca „un start binevenit”, dar a subliniat că dialogul cu statul trebuie continuat pentru detalierea mecanismelor de implementare.

Castorul, inginerul climatic pe care nu l-am angajat nimeni. Și care funcționează

Autor
Stirea Verde
-

Un studiu publicat în martie 2026 în Communications Earth & Environment — revista Nature dedicată mediului și climei — vine cu un calcul care schimbă felul în care privim reintroducerea castorului european în habitatele naturale. Nu mai e o chestiune strict de biodiversitate. E o chestiune de economie climatică.

Cercetători de la University of Birmingham, Wageningen University și University of Bern, în colaborare cu parteneri internaționali, au realizat pentru prima dată un buget complet de carbon al unui peisaj modelat de castori. Zona de studiu: un coridor fluvial din nordul Elveției, activ de peste un deceniu. Datele au combinat hidrologie de înaltă rezoluție, analize chimice, probe de sediment, monitorizarea gazelor cu efect de seră și modelare pe termen lung.

Rezultatul central: în 13 ani de activitate, zona umedă creată de castori a acumulat aproximativ 1.194 de tone de carbon. Echivalentul a 10,1 tone de CO₂ per hectar pe an. De până la zece ori mai mult decât sistemele similare fără castori.

Cum funcționează mecanismul

Castorul nu plantează arbori și nu instalează panouri solare. El construiește baraje. Aparent simplu. Consecințele sunt sistemice.

Barajele de castori încetinesc curgerea apei. Apa se lărgește, inundă marginile cursului fluvial, creează zone umede. Acestea modifică traseele apelor subterane, captează sedimentele transportate de curent și rețin cantități mari de material organic și anorganic — inclusiv carbon dizolvat. Carbonul inorganic dizolvat e captat și reținut sub nivelul suprafeței, prin căi subterane, unde nu mai poate reintra în atmosferă ca CO₂.

Datele din studiu arată că zona umedă a funcționat ca un sink net de carbon de 98,3 ± 33,4 tone pe an, condus în principal de retenția carbonului inorganic dizolvat prin căile subterane. Au existat variații sezoniere: vara, când nivelul apei scade și mai multă suprafață de sediment e expusă, emisiile de CO₂ au depășit temporar retenția, transformând sistemul pe termen scurt într-o sursă. Pe ciclul anual complet, retenția a prevalat net.

Un detaliu surprinzător: emisiile de metan — principala îngrijorare în ecosistemele de zone umede, dat că metanul e un gaz cu efect de seră de circa 80 de ori mai puternic decât CO₂ pe termen scurt — au fost neglijabile. Sub 0,1% din bugetul total de carbon.

Scalarea la nivel național

Cercetătorii au extrapolat rezultatele la nivelul Elveției. Dacă castorul ar recoloniza toate zonele de luncă adecvate din țară, zonele umede rezultate ar putea compensa 1,2-1,8% din emisiile anuale de carbon ale Elveției. Fără intervenție umană directă. Fără costuri operaționale. Pur și simplu lăsând animalul să facă ceea ce face natural.

Cercetătorii avertizează că extrapolarile au limite: studiul acoperă o singură locație, iar stocarea carbonului variază în funcție de climă, geologie, vegetație și spațiul disponibil. Dar semnalul e suficient de puternic pentru a justifica o schimbare de paradigmă în politica de rewilding european.

Castorul european în România

Castorul european (Castor fiber) a fost eliminat din fauna României în sec. XIX-XX prin vânătoare excesivă. Reintroducerea lui a început timid — primele exemplare au fost readuse pe râul Olt în 1998, urmate de populații pe Mureș și câteva alte cursuri de apă. Populațiile sunt mici și fragmentate, iar statutul lor legal și interacțiunile cu proprietarii de terenuri riverane rămân o sursă de tensiune nerezolvată.

Studiul elvețian sugerează că această tensiune are și o dimensiune economică neexploatată. Delta Dunării și luncile inundabile ale râurilor mari din România — Siret, Prut, Olt — reprezintă habitate potențial adecvate pentru expansiunea populațiilor de castori. Beneficiile în termeni de stocare de carbon ar putea fi cuantificate și folosite ca argument în dialogul cu comunitățile locale și cu autoritățile de mediu.

„Lucrând cu procesele naturale de la bun început nu e doar ecologic înțelept — e și economic rațional”, a declarat Lukas Hallberg, autorul principal al studiului. Un principiu care ar putea fi aplicat și în politica de mediu românească, dacă ar exista voința instituțională de a-l testa.

Antibiotic interzis, găsit în peștii de râu vânduți la piață. Ce înseamnă asta pentru România

Autor
Stirea Verde
-
Antibiotic interzis în pești de râu: risc și pentru România - Foto Harris Vo Unsplash

Un studiu publicat în martie 2026 în Environmental Sciences Europe de cercetători de la Centrul pentru Energie Nucleară în Agricultură al Universității din São Paulo (CENA-USP) a identificat mai multe clase de antibiotice în râul Piracicaba, un curs de apă major din statul São Paulo, Brazilia. Descoperirea care a ridicat cele mai serioase semne de întrebare nu e prezența antibioticelor în apă — fenomen deja documentat global — ci detectarea cloramfenicolului în carnea peștilor lambari (Astyanax sp.) culeși de pescari locali din zona Barra Bonita și vânduți direct pentru consum uman.

Cloramfenicolul e un antibiotic a cărui utilizare în creșterea animalelor este interzisă în Brazilia tocmai din cauza toxicității ridicate. Cu toate acestea, substanța a apărut în peștii destinați consumului, exclusiv în sezonul uscat, la concentrații de zeci de micrograme per kilogram de carne.

De ce sezonul uscat face diferența

Mecanismul e direct și se va repeta oriunde există aceeași combinație de factori. Când debitul unui râu scade în perioadele secetoase, contaminanții dizolvați în apă devin mai concentrați. Peștii sunt expuși la doze mai mari din substanțele prezente în mediu și le absorb în cantități proporțional mai mari. Nu e un fenomen accidental — e o consecință predictibilă a poluării cu reziduuri farmaceutice combinată cu variabilitatea hidrologică sezonieră.

Studiul, condus de Patrícia Alexandre Evangelista cu sprijin din partea FAPESP, a combinat monitorizarea de mediu, experimente de bioacumulare cu radioizotopi marcați, analize de genotoxicitate și experimente de fitoremediație. Cercetătorii au ales să se concentreze pe cloramfenicol și enrofloxacin — un antibiotic folosit pe scară largă în creșterea animalelor și acvacultură — tocmai din cauza relevanței lor pentru sănătatea umană și de mediu.

Comportamentul celor două substanțe în pești e diferit și relevant. Enrofloxacinul rămâne în mare parte dizolvat în apă și e eliminat relativ rapid din țesuturile peștilor, cu un timp de înjumătățire de aproximativ 21 de zile. Cloramfenicolul, în schimb, are un timp de înjumătățire în țesuturile peștelui de peste 90 de zile — ceea ce înseamnă că substanța se acumulează și persistă mult mai mult în carnea animală.

Planta care filtrează, dar nu rezolvă problema

Cercetătorii au testat și Salvinia auriculata, o plantă acvatică flotantă comună în ecosistemele de apă dulce tropicale, ca metodă de fitoremediație. Rezultatele au fost parțiale: pentru enrofloxacin, planta a redus concentrațiile din apă cu un timp de înjumătățire de 2-3 zile. Pentru cloramfenicol, eliminarea a fost mai lentă — 30% până la 45% din substanță, cu timpi de înjumătățire de 16-20 de zile. Antibioticele s-au acumulat preponderent în rădăcinile plantei, sugerând că absorbția radiculară e mecanismul principal.

Concluzia deranjantă a cercetătorilor: reducerea concentrației de antibiotice din apă nu se traduce automat în reducerea absorbției lor de către pești. Dinamica e mai complexă și depinde de proprietățile chimice ale fiecărei substanțe.

Cum ajung antibioticele în râuri

Antibioticele intră în cursurile de apă prin mai multe căi simultane. Dejecțiile umane și animale sunt sursa principală — între 40% și 90% dintr-un antibiotic administrat iese din organism nemodificat chimic, deci activ farmacologic. La acestea se adaugă evacuările din ferme de animale, instalații de acvacultură, fabrici farmaceutice și eliminarea necorespunzătoare a medicamentelor expirate. Stațiile de epurare convenționale nu sunt proiectate să elimine compuși farmaceutici și au eficiență variabilă față de diferite clase de antibiotice.

Conexiunea directă cu România

România e direct relevantă în această ecuație, din două direcții convergente. Prima: conform datelor ECDC pentru 2021, România a înregistrat cel mai mare consum de antibiotice din Uniunea Europeană — 25,7 doze zilnice definite la 1.000 de locuitori pe zi. Un consum atât de ridicat generează, prin dejecții umane și animale, cantități mari de reziduuri antibiotice care ajung în apele uzate și, de acolo, în cursurile de apă. A doua: un studiu publicat în 2024 în revista Antibiotics, bazat pe date din trei stații de epurare din România, a confirmat prezența reziduurilor antibiotice în efluenții stațiilor românești, cu variații sezoniere semnificative și eliminare incompletă pentru mai multe substanțe.

Dunărea nu e râul Piracicaba. E un fluviu care traversează zece țări, colectează efluenți din unele dintre cele mai dense zone agricole și industriale ale Europei și e sursă de apă pentru milioane de oameni. Dacă antibioticele interzise ajung în peștii unui râu brazilian regional, întrebarea despre peștele din Dunăre — și despre peștele de crescătorie din România — nu e retorică. E o problemă de siguranță alimentară care nu are încă un răspuns oficial.

Noua Zeelandă interzice procesele împotriva poluatorilor climatici. Precedent periculos sau model?

Autor
Stirea Verde
-
Noua Zeelandă blochează procesele climatice: precedent periculos - Foto firma de avocatură specializată în vătămări corporale Tingey Unsplash

Pe 12 mai 2026, guvernul Noii Zeelande a anunțat că va modifica legislația climatică pentru a împiedica orice acțiune juridică civilă împotriva companiilor care emit gaze cu efect de seră. Decizia, anunțată de ministrul Justiției Paul Goldsmith, vizează atât procesele în curs, cât și orice viitoare acțiuni similare. Concret, modificarea Legii privind Schimbările Climatice din 2002 va face imposibilă angajarea răspunderii civile pentru daune climatice cauzate de emisii de gaze cu efect de seră.

Decizia a venit ca răspuns direct la un caz landmark: activistul Maori Mike Smith a dat în judecată șase mari companii emitente din Noua Zeelandă, printre care gigantul lactat Fonterra, Genesis Energy, Z Energy și New Zealand Steel, susținând că emisiile lor contribuie la schimbările climatice și creează o „tulburare publică” pentru el și comunitățile sale. În 2024, Curtea Supremă a permis procesul să continue, acordând lui Smith dreptul de a-și susține argumentele în fața Înaltei Curți, unde judecarea era programată pentru 2027. Guvernul a ales să acopere legal problema înainte ca instanța să se pronunțe.

Argumentul guvernului

Ministrul Goldsmith a invocat „incertitudinea pentru mediul de afaceri și investiții” ca justificare principală. „Instanțele nu sunt locul potrivit pentru a rezolva pretențiile legate de daune climatice, iar dreptul civil nu este bine adaptat pentru a răspunde unei probleme precum schimbările climatice”, a declarat Goldsmith. Guvernul susține că răspunsul la schimbările climatice trebuie gestionat la nivel național, prin mecanisme deja existente — Legea privind Schimbările Climatice și Schema de Tranzacționare a Emisiilor — nu prin litigii individuale.

Reacții

Greenpeace Noua Zeelandă a catalogat decizia drept „abuz șocant de putere”, în timp ce președinta Lawyers for Climate Action, Jenny Cooper KC, a avertizat că lasă cetățenii fără niciun mijloc de a obține compensații de la marii emitători. Co-liderul Partidului Verde, Chlöe Swarbrick, a acuzat guvernul că „protejează profiturile marilor poluatori în detrimentul oamenilor, naturii și generațiilor viitoare.”

Contextul global

Decizia Noii Zeelande nu e izolată. Ea vine în paralel cu eforturile administrației republicane din SUA de a proteja companiile petroliere și gaziere de procese climatice la nivel federal și al mai multor state americane. Pe de altă parte, tendința globală în justiția climatică merge în direcție opusă: din Coreea de Sud în Germania, instanțele acceptă din ce în ce mai frecvent acțiuni civile legate de daune climatice.

De ce contează pentru UE și România

Litigiile climatice sunt un mecanism complementar de responsabilizare a marilor emitători, acolo unde reglementarea publică rămâne insuficientă sau lentă. În UE, cadrul legislativ — Directiva privind diligența necesară în materie de durabilitate — merge în direcție opusă Noii Zeelande, extinzând responsabilitatea companiilor pentru impactul lor de mediu. O decizie precum cea din Wellington poate inspira lobby împotriva unor mecanisme similare în alte jurisdicții.

Dormi șase ore pe noapte? Creierul tău funcționează ca după două nopți albe

Autor
Stirea Verde
-
Somn sub 6 ore: deficite cognitive cât două nopți albe - Foto Kate Stone Matheson Unsplash

Există o iluzie confortabilă pe care milioane de oameni și-o construiesc în jurul somnului scurt: „M-am obișnuit, mă descurc cu șase ore.” Cercetările arată că această adaptare percepută nu e reală. Performanța cognitivă continuă să se deterioreze. Pur și simplu nu mai simți că ești obosit.

Studiul de referință în domeniu aparține cercetătorilor Hans Van Dongen, David Dinges și colegilor lor de la University of Pennsylvania, publicat în 2003 în revista Sleep. Timp de 14 zile, 48 de adulți sănătoși au dormit fie 8, 6 sau 4 ore pe noapte, fie au fost privați total de somn timp de 3 nopți. Concluzia a fost clară și a rămas validată de cercetări ulterioare: restricția cronică la 6 ore de somn pe noapte produce deficite cognitive echivalente cu una până la două nopți de privare totală de somn. Cei care dormeau 6 ore credeau că funcționează normal. Testele psihometrice arătau altceva.

Mecanismul: de ce nu simți că ești obosit

Datoria de somn se acumulează treptat și liniar. Deficitul cognitiv crește zi de zi, dar senzația subiectivă de somnolență se plafonează — creierul nu mai percepe corect propriul nivel de degradare. Atenția, viteza de reacție, funcțiile executive — capacitatea de a lua decizii, de a rezolva probleme, de a inhiba răspunsuri impulsive — scad constant, fără ca persoana să realizeze amploarea deteriorării.

Studii mai recente, publicate în 2025-2026, adaugă un nivel suplimentar de îngrijorare. Cercetări de cohortă din 2025 arată că adulții care dorm sub șase ore cele mai multe nopți prezintă creștere accelerată a leziunilor de substanță albă cerebrală și declin subtil al funcțiilor executive în decurs de trei ani. Mecanismul propus: somnul insuficient perturbă sistemul glimfatic — rețeaua de curățare a creierului care elimină în timpul somnului profund proteinele toxice, inclusiv beta-amiloidul și tau, asociate cu boala Alzheimer.

Somnul scurt și inflamația

Privarea de somn crește markerii neuroinflamatori — activarea microgliei, celulele imune ale creierului — creând o stare de inflamație cronică de grad scăzut asociată cu simptome depresive și declin cognitiv pe termen lung. Același mecanism afectează metabolismul: după doar 48 de ore de somn restricționat, glicemia postprandială crește, cortizolul rămâne elevat, apetitul se modifică în direcția alimentelor hipercalorice.

Consecințele nu sunt abstracte. Deteriorarea atenției și a timpului de reacție în condiții de privare cronică de somn este comparabilă cu intoxicația alcoolică ușoară — și are aceleași implicații pentru siguranța la volan și performanța profesională.

Ce spun recomandările actuale

Consensul actual al medicinei somnului, susținut de American Academy of Sleep Medicine și National Sleep Foundation, fixează necesarul pentru adulți la 7-9 ore pe noapte. Sub 7 ore cronic reprezintă privare de somn cu consecințe documentate. Șase ore nu sunt o variantă acceptabilă pe termen lung — sunt o datorie care se plătește cognitiv, metabolic și cardiovascular.

1...727374...751Pagina 73 din 751