Societățile investesc bani în strategii pentru oprirea declinului biodiversității și, în același timp, continuă să amplaseze infrastructură în zonele în care speciile rare au supraviețuit. Industria spațială oferă un exemplu greu de ignorat. O evaluare globală a bazelor de lansare arată că aproximativ 63% dintre instalațiile operaționale se află în interiorul sau în apropierea ariilor protejate. În cazul instalațiilor costiere și marine, suprapunerea depășește 70%. În Australia, proiectul Whalers Way ar urma să fie construit într-o rezervație care găzduiește peste 700 de specii native, inclusiv păsări amenințate și leul de mare australian.
Locul sigur pentru oameni este adesea locul în care natura a rămas intactă
Rachetele nu pot fi lansate din centrul unui oraș. Bazele sunt amplasate preferențial în zone slab populate, costiere sau deșertice, pentru reducerea riscurilor generate de zgomot, explozii și resturi.
Aici apare paradoxul. Zonele slab populate sunt frecvent și locurile în care habitatele naturale au fost mai puțin fragmentate.
Evaluarea globală a amplasamentelor de lansare a analizat peste 220 de situri operaționale, planificate sau închise.
Aproximativ 63% dintre bazele operaționale analizate se suprapun cu arii protejate.
Pentru bazele costiere și marine, proporția depășește 70%.
Whalers Way: peste 700 de specii într-o rezervație vizată de un spaceport
Specialiștii în ecologie de la University of Queensland și University of Melbourne folosesc cazul Whalers Way pentru a arăta conflictul dintre expansiunea industriei spațiale și conservare.
Zona se află într-o rezervație protejată prin Heritage Agreement și găzduiește peste 700 de specii native. Printre ele se află două specii de păsări amenințate și leul de mare australian, specie aflată la rândul ei sub presiune.
Impactul unei baze de lansare nu se limitează la suprafața betonată. Zgomotul extrem, undele de șoc, combustibilii, contaminarea chimică, incendiile și resturile rezultate din lansări pot afecta zone mai largi.
Protejarea unei arii numai pe hartă nu este suficientă dacă infrastructura care produce perturbarea este autorizată în interiorul ei.
Rachetele pot ajuta conservarea și o pot afecta simultan
Sateliții sunt indispensabili ecologiei moderne. Ei urmăresc defrișări, incendii, metan, schimbarea utilizării terenului, topirea gheții și starea vegetației.
Fără sateliți, o parte importantă din supravegherea mediului ar dispărea.
Racheta care duce satelitul pe orbită are însă propria amprentă la sol. Combustibilii și oxidatorii pot elibera substanțe chimice. Zgomotul afectează animalele. Resturile pot ajunge în habitate terestre sau marine.
În 2023 au fost înregistrate 223 de tentative de lansare la nivel global, cu 175% mai multe decât în 2013.
Tehnologia folosită pentru monitorizarea biodiversității poate produce presiuni asupra biodiversității chiar în punctul de lansare.
Problema nu este existența rachetei, ci alegerea locului
Conflictul nu cere oprirea industriei spațiale. Cere tratarea habitatului drept criteriu real de amplasare, nu obstacol administrativ rezolvat la finalul proiectului.
Conflictul dintre obiective economice, energie și biodiversitate apare deja în politicile europene. Același mecanism se vede acum într-o industrie considerată simbol al viitorului.
Evaluările ecologice pot identifica alternative, zone tampon și specii sensibile. În Australia există deja amplasamente alternative în regiuni cu habitate modificate, unde presiunea suplimentară asupra biodiversității poate fi mai redusă.
Ne plângem că speciile dispar, apoi tratăm locul în care au supraviețuit drept teren disponibil. Biodiversitatea nu dispare numai pentru că nu știm s-o protejăm. Uneori dispare după ce am decis că altceva este mai important.
