Filmul Jaws a apărut în 1975 și de atunci rechinul a trăit în imaginarul colectiv ca ucigaș absolut al oceanelor. Realitatea statistică e atât de diferită, încât devine jenantă.
În 2025, Fișierul Internațional al Atacurilor de Rechini (ISAF), gestionat de Florida Museum of Natural History, a investigat 105 interacțiuni om-rechin la nivel global. Dintre acestea, 65 au fost confirmate ca atacuri neprovocate, iar 9 au fost fatale. Nouă decese. Pe tot globul. Într-un an întreg.
În același interval, oamenii ucid aproximativ 100 de milioane de rechini în fiecare an — prin pescuit industrial, captură accidentală în plasele de pescuit și vânătoare pentru aripioare, folosite în supa tradițională asiatică yu chi, unde kilogramul de aripioare se poate vinde cu peste 400 de dolari.
Raportul e 9 la 100.000.000. Dacă rechinii ar face statistici, filmul horror ar fi despre noi.
Problema nu e doar morală — e ecosistemică. Rechinii sunt prădători de vârf. Dispariția lor dezechilibrează lanțurile trofice marine întregi: explodează populațiile de pești mijlocii, scad stocurile de pești mici, se degradează recifele de corali. Oceanul fără rechini nu e un ocean mai sigur — e un ocean mai bolnav.
Șansele ca un om să fie ucis de un rechin sunt de aproximativ 1 la 4,3 milioane. Șansele ca un rechin să fie ucis de om sunt, în schimb, aproape de certitudine statistică — dacă ții cont că populațiile unor specii au scăzut cu 30–50% în ultimele decenii.
Peter Benchley, autorul romanului pe care se bazează Jaws, a petrecut restul vieții încercând să repare imaginea pe care o crease. Nu a reușit pe deplin. Rechinul rămâne monstrul. Noi rămânem spectatorul inocent.
