Pleci de acasă convins că parfumul tău abia se mai simte. Mai pui două pulverizări. După zece minute, iar pare că a dispărut. Mai pui una. În lift, între timp, ceilalți încep probabil să regrete că nu au ales scările.
Parfumul nu a dispărut neapărat. S-a schimbat felul în care îl percepe creierul tău. Expunerea repetată sau prelungită la același miros poate produce adaptare olfactivă: intensitatea percepută scade, chiar dacă moleculele mirositoare continuă să fie prezente.
Este un mecanism foarte util. Dacă sistemul nervos ar acorda aceeași atenție fiecărui miros constant, creierul ar fi bombardat permanent cu informații inutile. În schimb, un miros nou primește prioritate. De aceea îți simți imediat parfumul când îl aplici, dar după un timp aproape că îl uiți.
Fenomenul explică și de ce intri într-o locuință și remarci imediat un miros pe care proprietarul pare să nu-l observe deloc. Același principiu se aplică parfumului personal.
Aici apare mica tragedie socială: omul care nu-și mai simte parfumul poate decide că soluția logică este încă o pulverizare. Apoi încă una. Nasul lui s-a obișnuit; nasurile colegilor, vecinilor și pasagerilor din autobuz încă nu.
Mirosul are oricum o relație neobișnuit de directă cu creierul, așa cum am explicat și pe ȘtireaVerde.ro. De aceea poate declanșa rapid amintiri, emoții și reacții foarte puternice.
Așa că, data viitoare când parfumul pare să fi dispărut, înainte să golești jumătate de sticlă pe cămașă, există o posibilitate mai liniștitoare: parfumul este bine. Tu ai devenit temporar spectatorul cel mai puțin competent al propriului miros.
