Studiile la nivel global arată că omenirea are nevoie de acces tot mai mare la sursele de apă dulce. Dar, de unde să o ia? Răspunsul ar fi: din apele sărate, după ce vor extrage sarea din ea. Din păcate, nici aici lucrurile nu stau atât de frumos și de ușor pe cât ar suna, la prima vedere.

Cei de la Science of the Total Environment au publicat un studiu în urmă căruia au arătat că desalinizarea este un proces care face mai mult rău decât bine. Extragerea sării din apă presupune producerea mai multor deșeuri și substanțe chimice toxice, dăunătoare florei și faunei.

Desalinizarea poate produce și  mai multă sare în apă decât înainte, ceea ce ar afecta populațiile de pești. În plus, cele 16 000 de instalații de desalinizare din întreagă lume, număr corespunzător anului 2018, arată că acestea folosesc motorină, deci emisii cu efect de seră.

De ce e toxică desalinazarea

În plus, instalațiile mai produc un compus rezidual, numit saramură, care implică prezența clorului și cuprului, ce duce la scăderea cantității de oxigen în zonă. Păsările și peștii au moduri diferite de a scapă de excesul de sare din organism, însă, potrivit celor de la Scientific American, cantitatea produsă în astfel de situații ar fi mult prea mare pentru aceste vietăți și le-ar provoca moartea.

Desalinizarea are un consum dublu față de procedurile folosite pentru reutilizarea apelor uzate, reiese din studiile efectuate de instituțiile de profil americane. Departamentul de Energie al SUA, cât și organizația Heal the Bay, susțin că pompele acestor instalații folosesc motorină care duce la apariția gazelor de seră, iar plantele pentru desalinizare ne fac și mai dependenți de combustibilii fosili. 

Românul Henri Coandă a înființat o instalație solară de desalinizare

Inventatorul român, Henri Coandă, a făcut o demonstrație în 1954, în orașul francez Londe les Maures, despre care revista Radar spunea că va bulversa economia regiunilor deșertice.

„Acesta a reușit desalinizarea apei marine și transformarea ei în apă potabilă cu ajutorul energiei solare. Un sistem de 8 mp de suprafață captatoare va putea produce 1600 de litri de apă dulce în 12 ore. Sistemul prevedea și o modalitate de orientare în funcție de poziția soarelui, astfel încât întreagă energie solară să poată fi focalizată de-a lungul unei conducte prin care trece aerul. Aerul era aspirat printr-un filtru și introdus în acest sistem solar, unde era încălzit la o temperatură de aproape 500 grade Celcius, după care părăsea acest sistem și era introdus într-o cameră de vaporizare unde se întâlnea cu apa mării care era aspirată și introdusă forțat în această incintă, fiind în prealabil pulverizată, astfel încât interacțiunea cu această apă marină pulverizată și aerul încins care venea din captatoarele solare producea o vaporizare instantanee a apei de mare și o colectare a vaporilor de apă printr-o conductă.

Sarea de mare era deplasată către aceste containere, unde era depusă ca saramură și eliminată ulterior. Vaporii de apă erau însă duși în acest imens condensator, unde se condensau și se transformau în apă curată, erau depozitați în rezervoare și plecau mai departe către consum. Tot ceea ce rezulta în afară de apă, în acest proces, era încărcat și evacuat în vagoane de cale ferată pentru a fi deplasate către alte zone industriale”, reiese dintr-un material publicat de ONG-ul creat în numele inventatorului, cu date din Arhiva Militară.